Sebastian în vis (41)

Sebastian în vis rabdă nătăfleţ pe creştet degeţelele transpirate de geniuleţ dezmustăcit ale lui Nietzschuleţ (mustăţoiul s-a culcuşit cerculeţ sub acvilina, ilustra excrescenţă nazală a lui Zarathustra). Cu ochi rotunjori ca toţi hipocampii plutitori şi ca ostaşii armiilor pitice, ba chiar şi ca il pequeno Nietzsche, băieţelul e cu trupuşor-sufleţelul concentrat spre locul geometric în care privirile tuturor s-au intersectat – lotus cu spate drept pe valtrapul elefantului de Siam, cu ochii strânşi şi palmele pe piept, tadjicul e guru în pestriţul ashram. Atâta tăcere încape în noua corabie a nebunilor, că se aud zumzăielile cristaline ale morţilor adunaţi ciorchine, ca ochii în coada păunilor, pe aripile duble de fluturcal. E cel mai mut musical, şi Sebastian simte cum se zburleşte un vârf de degeţel de pufuşor pe căpşorul pân-acum chel, iar în căpşor încep să bâzâie ca, de acum încolo, veşnici tăuni duplicatele ochilor de pe coada fluturcailor păuni, încât piticul e iremediabil melancolizat. Tadjicul sfârşeşte însă de meditat, coboară fiecare palmă pe câte un genunchi flexat, deschide ochii halucinat şi, cu orientală emfază, nazalizează.