Sebastian în vis (39)

Sebastian în vis se dezmeticeşte cât ai zice peşte, şi o dată cu el se lămureşte şi uriaşa inimă comună – nu, Elohim nu-i Charlie Parker cântând blues lumii sub lună, după cum nici n-a răsunat la vreme de eclipsă trâmbiţa din Apocalipsă – cea care-a făcut inima lumii să buzzuie tam-nesam e trompa elefantului din Siam, mugind extaziat la vederea lui Zarathustra, îngenunchind ca să fie mângâiat de ilustra mână. Magul tadjic şopteşte: „Prietene, milenii au trecut ca nimic de când vânam lei împreună”. După care, cum camera ţâşneşte din trepied şi se roteşte într-un traveling lateral, nimeni nu bagă în seamă cum Supra-Omuleţul se chirceşte şi mai miniatural în şa, mai mult mort decât viu, pentru că atenţia toată e acum focalizată pe cavalerul venind pe cal alburiu dinspre Dealul Dăii. Şi, din întunericul odăii, Cami şi tati simt cum inimile li se resorb iar în cea comună şi înfricoşată – ochiul orb al camerei vede-n stânga o pată roşcată care, deblurată, e un călăreţ cu cal roib galopând nebuneşte peste Turnul Sfatului. Panoramarea circulară se desăvârşeşte – inimii natului i se arată dinspre sud cavalerul murg, iar dinspre Făgăraş cel vânăt-gălbui. Apocalipsa cu figuri, abia încheiată, e reluată.