Sebastian în vis (44)
Sebastian în vis strigă degeaba după Pisicâine şi Broscoporc – cine să-l audă, ei tot se întorc spre Omuleţ, cu chipul fleţ şi onest crispat de ciudă, cu pumnul ridicat a protest, de ce adică să fie iertat piticul scelerat. Însă vigilul Nietzschuleţ, haţ, îi prinde pe unul de braţ, pe altul de spata armurii iepuro: „Liniştiţi-vă, judecata nu e gata”. Broscoporcul şi Pisicâinele coboară mâinile, căci magul tadjic într-adevăr îl ceartă pe ex-supra-pitic: „Înviaţii iartă. Dar viii nu pot fi la fel de clemenţi cu cei demenţi precum morţii”. Şi magul zboară cu elefantul-navă-amiral pe deasupra porţii Grădinii Zoo din Dumbravă, ceva mai la deal de cimitirul din care taman ce-au înviat cei drepţi, şi închide paviana Asasina cu pavianii cu mantie, roşii-n fund şi erecţi. Iar elefantul de Siam trage din lac apă pe trompă şi suflă înapoi, ca dintr-o pompă, laptele scos din sânii mamelor din Sibiu şi schimbat din lapte viu în lapte mort. Ca acţionată de-un resort, trompa se lasă iar jos, soarbe alburiul noroi şi-l reciclează mai vâscos. Luminat a giorno de morţii înstelaţi pe aripile de fluturcai, ţarcul pavianilor e un S&M hard regizat de Wong Kar-wai. Înviaţii se pun pe chicotit şi fluierat, Nietzschuleţul acoperă la ochi piciuleţul.
pfuai ce se îngroaşă gluma, moartea e mai rea ca ciuma. noroc că a reapărut ganesha să spele în noroi cămeşa maternă de sibiu, transformând-o într-un kimono-stereo fistichiu.
"Moartea e mai rea ca ciuma" :)))))))))))))))
Ba cred că, până la urmă, s-ar putea afirma că moartea e mai rea chiar şi decât gripa porcină. Sau trebuie să avem rezerve şi în privinţa asta, domnule Streinu Cercel?
Cât despre spălatul cămeşei, chiar sper că va ieşi fistichie. Să te audă Ganesha!
După aşa context,cu morţi înstelaţi şi lapte mort,aş fi scris doom'bravă. :)
...Sau l-aş fi putut pune pe Zarathustra să fredoneze, zburând peste linia de tramvai care duce la Zoo din Doombravă: "Doo-mă acasă, mai tramvai"... :)
> Nietzschuleţul acoperă la ochi piciuleţul
de ce? piciul trebuie obisnuit deja cu satanicele liturghii. parerea mea.
Hehe, doar ştii ce pudic era N. - aminteşte-ţi de anecdota cu bordelul la care l-ar fi dus în prieten când filosoful, în trecere prin oraşul respectiv, l-a rugat să-l ducă la un hotel cu o cameră bine încălzită. Respectivul a conotat picant cererea şi l-a dus la un stabiliment corespunzător - şi aici e schepsisul: N. ar fi rămas înlemnit în prag (era, se pare, încă virgin), apoi a văzut un pian în colţul opus al încăperii, a trecut printre fete şi a cântat o bucată (Wagner? Nu mai ştiu...). Apoi a ieşit, fără să se încălzească...
Sau aminteşte-ţi, de asemenea, indignarea lui când s-a presupus că el, Paul Re şi Lou Salome aveau un menaj în trei. Aproape că l-a terminat ideea că era considerat susceptibil de asemenea culmi ale depravării! :P
Aşa că nu te mira că i-a acoperit ochii, filosofa el cu ciocanul, dar era un pudibond... :)
ur right sir.
un protestant german pudibond, sifilitic de care copiii radeau si'i puneau pietricele'n umbrela ca sa'i cada'n cap cand o deschide - thats Nietzsche allright.
initial am fost socat [& clatinat in credinta mea] cand am aflat detalii d'astea picante. acum, evident, mi se par la fel de naturale & necesare mitului ca, lets say, detaliile despre isus nascut intr'un grajd [pt crestini] sau burta lui buddha [pt buddhisti]: ceea ce in mod normal pare o gluma, o jignire - e absorbit in vortexul mitului si re-dat credinciosilor ca element magic, dincolo-de-critica :)
ba chiar si'n lectura postmoderna, cat de boring ar fi fost, pt noi, un Nietzsche intr'adevar suprauman, nu?
Într-adevăr, îl umanizează şi-l face cu atât mai ataşant. Iar Supraomul, aş zice, e supraom tocmai pentru că (şi dacă) reuşeşte să fie... doar uman...
Uite, am găsit pasajul din memoriile lui Paul Deussen, prietenul şi colegul lui - era vorba de o descindere în Koln (şi nu spune ce a cântat, de asta nu-mi aminteam): "Nietzsche war eines Tages, im Februar 1865,nach Koln gefahren, hatte sich dort von einem Dienstmann zu den Sehenswurdigkeiten geleiten lassen und forderte diesen zuletzt auf, in zu einem Restaurant zu fuhren. Der aber bringt ihn in ein ubel beruchtigen Haus. 'Ich sah mich', so erzählte mir Nietzsche am andern Tage, 'plötzlich umgeben von einem halben Dutzend Erscheinungen in Flitter und Gaze, welche mich erwartungsfroh ansahen. Sprachlos stand ich eine Weile. Dann ging ich instinktmäßig auf ein Klavier als auf das einzige seelenhafte Wesen in der Gesellschaft los und schlug einige Akkorde an. Sie lösten meine Erstarrung und ich gewann das Freie'" (Paul Deussen, "Erinnerungen an Nietzsche")
merci monsieur :) iar acum - Mitul [mai important decat realitatea]:
"...incetul cu incetul se lasa intunericul, luminile incepura sa se aprinda, ulitele se golira. eram ostenit si flamand. atunci ii zic calauzei sa'mi arate un birt, la urma urmei sa'mbuc si eu ceva. unul bun? face el si clipeste. bun, zic eu, daca nu'i prea scump. si unde ma duce in fata unei case, pe'o ulicioara in dosul Strazii Mari — avea parmaclac cu marginea de alama la treptele de la usa si lucea ca placuta lui, si deasupra usii un fanar rosu, rosu intocmai ca sapca nataraului. ii platesc, el imi ureaza pofta buna, si dus a fost. eu trag clopotelul, usa se deschide de la sine, si inauntru imi iese inainte o madama gatita, impopotonata, cu obrajii ca stafida, cu un sirag de margele ca de ceara la culoare, pe straturi de grasime, si ma saluta cu gratii aproape pudice, gangurind incantata si dragalasa, ca unui musafir de mult asteptat, poftindu'ma, printre perdele grele de catifea pe care le dadea la o parte ploconindu'se, intr'o incapere sclipitoare, bogat tapisata cu belacoza, cu un policandru mare de cristal, cu candelabre de perete in dreptul oglinzilor si al canapelelor de matase, unde'mi tronau nimfe, fecioare ale desfraului, vreo sase sau sapte, cum sa zic, niste morfe, niste libelule, niste esmeralde prea putin vesmantate, straveziu vesmantate, in valuri diafane, horbote si paiete, unele cu parul lung si despletit altele tunse scurt cu bucle si carlionti cu sanii ca niste emisfere, goi si pudrati, cu bratari late pe brate si care mi te priveau cu niste ochi incinsi de pofte si nerabdare.
la mine se uitau, nu la tine. nataraul ma bagase'ntr'o casa deocheata! mi'ascund emotia incremenit, privesc in jur si vad un pian deschis, un prieten, ma reped furtuna peste covor drept la el si, din picioare, atac doua'trei acorduri, le mai stiu si'acum pentru ca aveam ideea sonora in gand, o modulatie din si major in do major, un interval de'un semiton luminandu'se ea in ruga sihastrului in finalul la Freischütz cand intra timpanul, trompetele si oboii pe acordul de cvarta si sexta in do. asta am stiut'o mai tarziu, atunci nu stiam, ci am atacat asa intr'o doara. in vremea asta numai ce se'apropie de mine o ochesica, intr'o corseleta spaniola, cu nasu‑n vant, cu gura mare si ochii ca migdala, Esmeralda, si cu bratul mi'atinge lenes obrazul. ma'ntorc, zvarl scaunul deoparte cu genunchiul imi croiesc drum indarat peste covor prin iadul desfatarilor, pe langa baba flecara, trec prin vestibul si cobor treptele in strada fara sa ating macar parmaclacul de alama."
[Doktor Faustus. Das Leben des deutschen Tonsetzers Adrian Leverkühn, erzählt von einem Freunde]
:)
Nu doar mai important, ci şi infinit mai frumos.
Infinit?
Da, infinit.
:)
monsieur: chapeau!
A la votre!
Trimiteți un comentariu