Sebastian în vis (42)

Sebastian în vis observă pe Supra-Omuleţ ghemuindu-se ciucit până se face cât un cerculeţ desenat cu marker gălbejit parcă undeva departe, peste vârful Suru, apoi cerculeţul se contrage-ntr-un punctuleţ – totul ca să scape de privirile shivaite ale lui Zarathustra-guru, ţinând gogeamite ashramul sub hipnoză cu vocea nazală şi ternă: „Om minim, reîntoarcerea eternă nu se face cu morală minimă. Dimpotrivă, pentru asta-ţi trebuie timus şi inimă. Supra-Omuleţ, eşti sub-umanizat”. Şi abia ce încetează magul de nazalizat, că poc! contrasul punctuleţ expandează ca bobul de popcorn şi se face la loc Omuleţ, omoplaţii i se zbat un piculeţ, dintre ei se extrage o plastilină umectă care se repede ca o orfelină la mama resurectă spre Sebastian şi, după ce-l îmbrăţişează non-laodiceean, i se difuzează în carne instantă ca lumina-n penumbră. Puştiul constată că, în crepuscul, are iar umbră. Magul tadjic îşi priveşte lung avatarul pitic şi prusificat. Zburând frenetizat de sub nasul oriental sub cel nibelung şi retur, mustăţoiul le revelează alternativ zâmbetul copilăresc, pur.