Sebastian în vis (34)

Sebastian în vis trece cu minimastodontă-ncetineală pragul uşii de fontă, reintră în marea sferă dodecaedrală şi pac!, din nou o iau razna cu viteze de mii de Mach, din nou se fac hiperspaţiile râu de stele, încât se vede suzeta lucind ca o crenguţă de aur printre ele, din nou, cocârjat peste piticot, piticuţul Nietzsche îl fereşte din când în când de pulsari şi stele pitice. Şi-n vreme ce Sebastian se plimbă iar de-a buşile prin univers, cu pampersul jenându-l un pic la mers, se văd ca la derularea-n revers cum se apropie şi-apoi rămân în urmă spuza lui Orion şi Betelgeuza, mintenaş răsare la raport norul lui Oort şi-n secunda doi trec pe lângă Pământ în aşa goană, că Sebastian abia apucă să vadă o lacrimă prinsă-ntr-o geană lucind undeva între Carpaţi. Abia se dumireşte a cui era, şi cei doi fârtaţi au şi ajuns la capăt de cale, la cealaltă margine a sferei dodecaedrale: în faţa lor e o poartă-n formă de suzetă din silicon verde-brotăcel. Nietzschulică trage de inel, suzeta se suceşte ca toate uşile pe ax şi Sebastian intră de-a buşile-n al lumilor climax.