Sebastian în vis (32)

Sebastian în vis ajunge la marginea sferei dodecaedrale, Nietzschele-bis-la-scale-miniaturale împinge poarta de fontă masivă – deasupra ei scrie cu unciale: Agarttha – cu aceeaşi vivacitate compulsivă cu care Broscoporcul şi Pisicâinele abia ce-au deschis, cu mâinile paricopitate şi cu perniţe, termopanul bicameralei mănsărdiţe din celălalt capăt de macrocosm, unde Cami şi eu, tati şi mami, suntem singurii, Sebastian, care au întors capul din poza gros-plan şi te privesc până dincolo de lume. Aproape încleiaţi în aerul cu spume de smoală, terranii dau nas în nas cu Bau-Bau – tot numai o sluţeală, tot cu două cranii, tot rânjind. Privirea dublă-i aşa de neagră, că smoala de aer e de argint. Iar prin ochii lui se uită acelaşi ceva ce face negrul privirii verde absint. Pe celălalt tărâm, tati îşi simte pielea albind. Însă rânjetul iazmei se umple de spaimă ca tifonul de sânge – Bau-Bau chiţăie, apoi plânge, hohoteşte de-a binelea, se-mpleticeşte de-a-ndăratelea, cu ochii fixaţi în ai lui Sebastian, şi urlă a jale cât îl ţin coardele vocale negru catran: nu-i la mine, nu-i la mine!