Sebastian în vis (36)

Sebastian în vis, plecând a ruşinică geana, descoperă hăbăuc că mustăţoaia lui Nietzschulică îi sărise, vicleana, sub năsuc, infiltrând abilă metonimia textilă a gigănţelului purtător în zona fără muritor. Fiinţa stufoasă dârdâie din toate firele, ca de toate groazele ori toate fericirile, Sebastian crede că de poftă de tartă cu jeleu, însă ridicând ochii vede pe Dumnezeu lăsându-se ciuciu-miciu lângă el – piciul simte viitorul păr dârdâind pe căpşorul chel, iar pampersul prezent îmbibându-se la moment de un fel binecunoscut de gel. Sebastianomorfii serafimi şi heruvimi se opresc din cântat şi se pun pe strâmbat nasuri. Fără nazuri, Elohim desface pampersul băieţelului, şterge profi rorschachul căcăţelului, trimite un heruvim mai materno-patern după un tub de Bepanthen, şerveţele umede Nivea şi pampers curat, apoi, după ce a uns bine şi a încheiat, priveşte spre băiat cu noumenalii ochi cereşti şi spune liniştit: „Sebastian, devino ce eşti”. Şi-şi ridică trupul infinit şi dispare. Mustăţoiul se opreşte din dârdâit, după care începe iar – pe locul lui Elohim e un tip bizar, cu trăsături asiate. „Tată, frate, Zarathustra – tu eşti?”. „Nu-i timp de poveşti”, răspunde magul. „Înapoi pe planetă”. Şi trec grăbiţi pragul porţii-suzetă.