Sebastian în vis (36)

Sebastian în vis, plecând a ruşinică geana, descoperă hăbăuc că mustăţoaia lui Nietzschulică îi sărise, vicleana, sub năsuc, infiltrând abilă metonimia textilă a gigănţelului purtător în zona fără muritor. Fiinţa stufoasă dârdâie din toate firele, ca de toate groazele ori toate fericirile, Sebastian crede că de poftă de tartă cu jeleu, însă ridicând ochii vede pe Dumnezeu lăsându-se ciuciu-miciu lângă el – piciul simte viitorul păr dârdâind pe căpşorul chel, iar pampersul prezent îmbibându-se la moment de un fel binecunoscut de gel. Sebastianomorfii serafimi şi heruvimi se opresc din cântat şi se pun pe strâmbat nasuri. Fără nazuri, Elohim desface pampersul băieţelului, şterge profi rorschachul căcăţelului, trimite un heruvim mai materno-patern după un tub de Bepanthen, şerveţele umede Nivea şi pampers curat, apoi, după ce a uns bine şi a încheiat, priveşte spre băiat cu noumenalii ochi cereşti şi spune liniştit: „Sebastian, devino ce eşti”. Şi-şi ridică trupul infinit şi dispare. Mustăţoiul se opreşte din dârdâit, după care începe iar – pe locul lui Elohim e un tip bizar, cu trăsături asiate. „Tată, frate, Zarathustra – tu eşti?”. „Nu-i timp de poveşti”, răspunde magul. „Înapoi pe planetă”. Şi trec grăbiţi pragul porţii-suzetă.

Read more...

Sebastian în vis (35)

Sebastian în vis pofteşte să intre pe Nietzschulică, însă piticul mustăceşte a oftică: nu, mersi, te-aştept aici. Aşa încât cosmotrotterul pici intră singur în empireu. După poarta-suzetă, aerul din nesfârşita curte e un jeleu de lumină taborică, plin de serafimi şi heruvimi pe post de fructe, tartă pentru o clipă istorică. O mână uriaşă întinde tarta spre băiat, piciul suflă intimidat în lumânare şi pe dată toate se pun în mişcare, serafimii şi heruvimii ies din tartă cu aceeaşi sexy artă cu care stripperiţele ies din tort şi, ca acţionate de un unic resort, cete de îngeraşi în haine albe de in, toţi cu fălcuţele durdulii ale lui Sebastian pe chipul androgin, se pun pe agitat ramuri de finic în mâinile bucălate şi pe clinchetit pe mai multe voci, toate asexuate: „Osana, prinţ năpârstoc, corpus mysticum bondoc, osana!”. Ruşinat, Sebastian pleacă geana.

Read more...

Sebastian în vis (34)

Sebastian în vis trece cu minimastodontă-ncetineală pragul uşii de fontă, reintră în marea sferă dodecaedrală şi pac!, din nou o iau razna cu viteze de mii de Mach, din nou se fac hiperspaţiile râu de stele, încât se vede suzeta lucind ca o crenguţă de aur printre ele, din nou, cocârjat peste piticot, piticuţul Nietzsche îl fereşte din când în când de pulsari şi stele pitice. Şi-n vreme ce Sebastian se plimbă iar de-a buşile prin univers, cu pampersul jenându-l un pic la mers, se văd ca la derularea-n revers cum se apropie şi-apoi rămân în urmă spuza lui Orion şi Betelgeuza, mintenaş răsare la raport norul lui Oort şi-n secunda doi trec pe lângă Pământ în aşa goană, că Sebastian abia apucă să vadă o lacrimă prinsă-ntr-o geană lucind undeva între Carpaţi. Abia se dumireşte a cui era, şi cei doi fârtaţi au şi ajuns la capăt de cale, la cealaltă margine a sferei dodecaedrale: în faţa lor e o poartă-n formă de suzetă din silicon verde-brotăcel. Nietzschulică trage de inel, suzeta se suceşte ca toate uşile pe ax şi Sebastian intră de-a buşile-n al lumilor climax.

Read more...

Sebastian în vis (33)

Sebastian în vis întoarce privirea hăbăucă spre companionul lui terestru – mustăciosul ducă şi maestru Nietzschuleţ nu dă însă semne să-l fi văzut pe Bau-Baul văicăreţ şi se apropie cu figură decisă de uşa întredeschisă a marii sobe de terracotta care încălzeşte biblioteca Agarttha. Se apleacă şi silabiseşte de pe cotorul lamelar titlurile ultimelor plachete vârâte pe jar, cu glas aşa domolit că piciul abia desluşeşte părţi din cuvântul rostit: ...te-ra-ri-a...e-ri-cit. Mda, se ridică piticul moralist plescăind mulţumit, e bine. Apoi contemplă cu ochi de clasicist rafturile prea pline din biblioteca lui Bau-Bau. În vreme ce geniuleţul mai exclamă câte un wow!, Sebastian aude curând un bebe plângând, şi mii, apoi milioane, miliarde de bebeluşi plâng cu de miliarde de ori aceeaşi vocişoară, ca şi cum tot atâtea miliarde de ace le-ar tatua corpuşoarele pline, ca într-o colonie penitenciară, cu miliarde de doze de vaccine. Însă scrâşnirea dinţişorilor încetează când Nietzschulică decretează brusc: bine, nu-i la el, asta e, mergem sus.

Read more...

Sebastian în vis (32)

Sebastian în vis ajunge la marginea sferei dodecaedrale, Nietzschele-bis-la-scale-miniaturale împinge poarta de fontă masivă – deasupra ei scrie cu unciale: Agarttha – cu aceeaşi vivacitate compulsivă cu care Broscoporcul şi Pisicâinele abia ce-au deschis, cu mâinile paricopitate şi cu perniţe, termopanul bicameralei mănsărdiţe din celălalt capăt de macrocosm, unde Cami şi eu, tati şi mami, suntem singurii, Sebastian, care au întors capul din poza gros-plan şi te privesc până dincolo de lume. Aproape încleiaţi în aerul cu spume de smoală, terranii dau nas în nas cu Bau-Bau – tot numai o sluţeală, tot cu două cranii, tot rânjind. Privirea dublă-i aşa de neagră, că smoala de aer e de argint. Iar prin ochii lui se uită acelaşi ceva ce face negrul privirii verde absint. Pe celălalt tărâm, tati îşi simte pielea albind. Însă rânjetul iazmei se umple de spaimă ca tifonul de sânge – Bau-Bau chiţăie, apoi plânge, hohoteşte de-a binelea, se-mpleticeşte de-a-ndăratelea, cu ochii fixaţi în ai lui Sebastian, şi urlă a jale cât îl ţin coardele vocale negru catran: nu-i la mine, nu-i la mine!

Read more...

Sebastian în vis (31)

Sebastian în vis mai trage – o dată şi gata! – din suzeta cu bobiţe de smirnă şi tămâie (aşa trăgea cândva şi tata din păhărelul cu tsipouro). În armura iepuro, Broscoporcul se face iar momâie, după cum Pisicâinele încremeneşte şi el. Deloc nătântoc, prichindel înţelege că timpul stă-n loc şi lumea-i înrămată în stop-cadru ca o poză din gazetă de fiecare dată când trage el din suzetă. Iar acum, în spaţiu-n care timpul şi-a-ngheţat farmecele, gigantul îşi coboară iar foarfecele şi se pune pe decupat – după ce l-a gătat pe Sebastian, trece la Nietzschuleţ, cu grijă să nu ciuntească mustăţoiul nici un piculeţ. Pe urmă scoate cele două figurine din rama lumii, le ia-n palma strânsă căuş, mici cât boaba spumii, şi le suflă ca pe puful florii de scoruş. Nietzschuleţ şi piciuleţ o iau razna cu viteze de mii de Mach, practic trec de norul lui Oort cât ai zice mac, iar după ce lasă-n urmă spuza lui Orion şi Betelgeuza hiperspaţiile se fac râu de stele, numai suzeta se mai vede lucind ca o crenguţă de aur printre ele. Aplecat peste piticot, piticuţul Nietzsche îl fereşte din când în când de pulsari şi stele pitice. Cu pampersul jenându-l un pic la mers, Sebastian se plimbă de-a buşilea prin univers.

Read more...

Sebastian în vis (30)

Sebastian în vis pufăie din suzetă şi clic!, lumea se face o poză într-o gazetă şic, foşnitoare – cel ce-i pune sub imaginile lucitoare scris se teme s-o răsfoiască, să nu-l trezească pe Sebastian din vis. O foarfecă uriaşă coboară din cer, gata de decupat; vârful de fier înţeapă delicat lângă Supra-Omuleţ, alunecă blazat peste mustăţoiul de Nietzschuleţ, se răzgândeşte şi se ridică la loc în cer. Mâna coboară două deşte şi, cu gesturi de bătrân peruchier, pune tuturor meşe şi mustăţi policolor, mai corectează din zbor câte-un zuluf şucar cu un şfichi de policar ori de index (Sebastian se alege-ntr-o dată cu o perucă roşcată din lână de capră ibex). Gigantul se plictiseşte şi-şi trage mâna dincolo de crepuscul. În absenţa lui, totul arată minuscul. Lumea tot nu mişcă. Turlele Catedralei sunt sfârcuri de frişcă, armata de hipocampi şi armia pitică sunt un singur grupuscul. Sebastian în vis crede că visează şi trage cu nod din suzetă. Poza din gazetă se deblurează şi înviază. Termopanul mansardei se deschide şi, înainte ca Sebastian să dezmeticească, pe covoraş sar broscoporcul şi pisicâinele, în armuri de lână iepurească.

Read more...