Sebastian în vis (44)

Sebastian în vis strigă degeaba după Pisicâine şi Broscoporc – cine să-l audă, ei tot se întorc spre Omuleţ, cu chipul fleţ şi onest crispat de ciudă, cu pumnul ridicat a protest, de ce adică să fie iertat piticul scelerat. Însă vigilul Nietzschuleţ, haţ, îi prinde pe unul de braţ, pe altul de spata armurii iepuro: „Liniştiţi-vă, judecata nu e gata”. Broscoporcul şi Pisicâinele coboară mâinile, căci magul tadjic într-adevăr îl ceartă pe ex-supra-pitic: „Înviaţii iartă. Dar viii nu pot fi la fel de clemenţi cu cei demenţi precum morţii”. Şi magul zboară cu elefantul-navă-amiral pe deasupra porţii Grădinii Zoo din Dumbravă, ceva mai la deal de cimitirul din care taman ce-au înviat cei drepţi, şi închide paviana Asasina cu pavianii cu mantie, roşii-n fund şi erecţi. Iar elefantul de Siam trage din lac apă pe trompă şi suflă înapoi, ca dintr-o pompă, laptele scos din sânii mamelor din Sibiu şi schimbat din lapte viu în lapte mort. Ca acţionată de-un resort, trompa se lasă iar jos, soarbe alburiul noroi şi-l reciclează mai vâscos. Luminat a giorno de morţii înstelaţi pe aripile de fluturcai, ţarcul pavianilor e un S&M hard regizat de Wong Kar-wai. Înviaţii se pun pe chicotit şi fluierat, Nietzschuleţul acoperă la ochi piciuleţul.

Read more...

Sebastian în vis (43)

Sebastian în vis parcă-parcă l-a îndrăgit iar pe Omuleţ – cât e de pierit, tot încearcă să stea semeţ în faţa idolului tadjic, să nu pară clasicul energumen pitic cu fetiş pentru Marea Istorie. Prăbuşit din glorie, dar cu conformă ţinută militară, purtând chipiul cu hârcă şi svastică de führer la subsuoară, tremură ca o pană (i-ar prinde bine un ceai de valeriană). Vorbeşte cu vocişoară gâtuită, dar clară; deşi îi vine greu, îşi priveşte idolul în ochi mereu. „Dacă existau zei, cum se făcea că eu nu eram zeu? Am vrut să existe măcar un zeuleţ”, articulează pieritul Omuleţ. „Zeuleţ al lumii copile”. Cu asta, basta elocinţa. Magul tace, oftează, dă sentinţa: „Au înviat morţii, e-n zadar, copile – dacă-s porniţi pe tine, nu mai ai zile”. Descalecă pe dată călăreţii, caii Apocalipsei acoperă cerul dimineţii cu aripile grele răsfirate; e noapte iar, şi-n tenebrele eclipsei răsar ca tot atâtea stele miriadele, funebrele holograme pictate de Marele Iconar pe aripile de fluturcai – precum nişte înţelepţi fantomatici maeştri jedi, privind spre bălţatul valtrap pe care stă tadjicul, sufletele moarte dau îngăduitor din cap (printre ele, Sebastian, şi bunicul).

Read more...

Sebastian în vis (42)

Sebastian în vis observă pe Supra-Omuleţ ghemuindu-se ciucit până se face cât un cerculeţ desenat cu marker gălbejit parcă undeva departe, peste vârful Suru, apoi cerculeţul se contrage-ntr-un punctuleţ – totul ca să scape de privirile shivaite ale lui Zarathustra-guru, ţinând gogeamite ashramul sub hipnoză cu vocea nazală şi ternă: „Om minim, reîntoarcerea eternă nu se face cu morală minimă. Dimpotrivă, pentru asta-ţi trebuie timus şi inimă. Supra-Omuleţ, eşti sub-umanizat”. Şi abia ce încetează magul de nazalizat, că poc! contrasul punctuleţ expandează ca bobul de popcorn şi se face la loc Omuleţ, omoplaţii i se zbat un piculeţ, dintre ei se extrage o plastilină umectă care se repede ca o orfelină la mama resurectă spre Sebastian şi, după ce-l îmbrăţişează non-laodiceean, i se difuzează în carne instantă ca lumina-n penumbră. Puştiul constată că, în crepuscul, are iar umbră. Magul tadjic îşi priveşte lung avatarul pitic şi prusificat. Zburând frenetizat de sub nasul oriental sub cel nibelung şi retur, mustăţoiul le revelează alternativ zâmbetul copilăresc, pur.

Read more...

Sebastian în vis (41)

Sebastian în vis rabdă nătăfleţ pe creştet degeţelele transpirate de geniuleţ dezmustăcit ale lui Nietzschuleţ (mustăţoiul s-a culcuşit cerculeţ sub acvilina, ilustra excrescenţă nazală a lui Zarathustra). Cu ochi rotunjori ca toţi hipocampii plutitori şi ca ostaşii armiilor pitice, ba chiar şi ca il pequeno Nietzsche, băieţelul e cu trupuşor-sufleţelul concentrat spre locul geometric în care privirile tuturor s-au intersectat – lotus cu spate drept pe valtrapul elefantului de Siam, cu ochii strânşi şi palmele pe piept, tadjicul e guru în pestriţul ashram. Atâta tăcere încape în noua corabie a nebunilor, că se aud zumzăielile cristaline ale morţilor adunaţi ciorchine, ca ochii în coada păunilor, pe aripile duble de fluturcal. E cel mai mut musical, şi Sebastian simte cum se zburleşte un vârf de degeţel de pufuşor pe căpşorul pân-acum chel, iar în căpşor încep să bâzâie ca, de acum încolo, veşnici tăuni duplicatele ochilor de pe coada fluturcailor păuni, încât piticul e iremediabil melancolizat. Tadjicul sfârşeşte însă de meditat, coboară fiecare palmă pe câte un genunchi flexat, deschide ochii halucinat şi, cu orientală emfază, nazalizează.

Read more...

Sebastian în vis (40)

Sebastian în vis face covoraşul să se zbată ca un ac de busolă demagnetizată, tot rotindu-l haihui dinspre estul vânăt-gălbui spre sudul murg, ca să vadă cum se apropie călăreţii Apocalipsei de cibiniensisul burg. Cei patru cai galopând prin atmosferă sunt acum fiecare cât o dropie lepidopteră, mare larvă tetrapodă între aripi ţesute din hectare de morţi înviaţi – aripi mereu crescătoare, morţii sar disciplinaţi la apel din pământul atins uşurel de câte un vârf de aripă şi se adaugă în pripă la tapiseria barocă închipuită de poporul resurecţional. Aripa stângă de fluturcal murg atinge fierul forjat al porţii cimitirului de lângă Dumbrava Sibiului şi se scurg spre cer morţii, fluviu de făină de oase prin care înoată ca ştiuci lunecoase cranii şi femururi lucioase şi maţe, praful osos se strânge ca pilitura pe magnet şi se face iar os net pe care cresc carne şi sânge instant şi pe aripă se răsfrânge icoana trupului restaurat; printre icoane Sebastian n-are cum să-şi recunoască bunicul spânzurat, însă tati, văzând fluturcalul reflectat în pupila băiatului, recunoaşte în ghicitură întreg chipul tatălui. De groază şi fericire, oasele se fac în tati făină de mălai. Cei patru fluturcai se strâng echidistant în jurul covoraşului. Zarathustra urcă pe elefant, Nietzschuleţul îşi lasă mâna pe creştetul copilaşului.

Read more...

Sebastian în vis (39)

Sebastian în vis se dezmeticeşte cât ai zice peşte, şi o dată cu el se lămureşte şi uriaşa inimă comună – nu, Elohim nu-i Charlie Parker cântând blues lumii sub lună, după cum nici n-a răsunat la vreme de eclipsă trâmbiţa din Apocalipsă – cea care-a făcut inima lumii să buzzuie tam-nesam e trompa elefantului din Siam, mugind extaziat la vederea lui Zarathustra, îngenunchind ca să fie mângâiat de ilustra mână. Magul tadjic şopteşte: „Prietene, milenii au trecut ca nimic de când vânam lei împreună”. După care, cum camera ţâşneşte din trepied şi se roteşte într-un traveling lateral, nimeni nu bagă în seamă cum Supra-Omuleţul se chirceşte şi mai miniatural în şa, mai mult mort decât viu, pentru că atenţia toată e acum focalizată pe cavalerul venind pe cal alburiu dinspre Dealul Dăii. Şi, din întunericul odăii, Cami şi tati simt cum inimile li se resorb iar în cea comună şi înfricoşată – ochiul orb al camerei vede-n stânga o pată roşcată care, deblurată, e un călăreţ cu cal roib galopând nebuneşte peste Turnul Sfatului. Panoramarea circulară se desăvârşeşte – inimii natului i se arată dinspre sud cavalerul murg, iar dinspre Făgăraş cel vânăt-gălbui. Apocalipsa cu figuri, abia încheiată, e reluată.

Read more...

Sebastian în vis (38)

Sebastian în vis e nevoit să constate că începutul lumii poate însemna tremurul covoraşului grena sub tălpiţe paricopitate sau cu perniţe - cavalerii lânii iepuraşului tocmai ce au sfârşit de sărit în armurile lor iepuro de-a stânga şi de-a dreapta copilaşului. Începutul lumii mai înseamnă şi paviana ridicând, în chip de mare doamnă mareşăleasă, laba flocoasă, punând în mişcare diviziile de căluţi de mare. Maurul Neghiniţă şi Statu-Palmă-Barbă-Cot încalecă pe dragonaş şi pe licorniţă, Nietzsche-piticot suie şi el pe mini-behemot, însă nu-şi mână la atac mirabilul trăpaş, ci se apropie de covoraş cu mustăţoi sub nas şi zâmbet sub mustăţoi. Sebastian n-apucă să se mire de mustăceala nietzschuleaţă, că-n jur toate îngheaţă – piciul n-a tras iar din suzetă, însă un solo ultrasonor de trompetă în creierii tuturor se împlântă, de parcă Elohim însuşi cântă blues la saxofonul lui Charlie Parker. Şi inimile fac buzz! în toţi, hipocampi şi piticoţi, Neghiniţă şi Statu-Palmă-Barbă Cot, licorniţă, dragonaş şi mini-behemot, Cami şi Radu şi vecinii din bloc, Pisicâine şi Broscoporc, paviană şi Supra-Omuleţ din Subterană – toate inimile, inima uriaşă a vieţii din blocurile de cartier a îngheţat sub înstelatul cer cu lună neagră ca la eclipsă: inimă, e trâmbiţa din Apocalipsă!

Read more...