Sebastian în vis (38)

Sebastian în vis e nevoit să constate că începutul lumii poate însemna tremurul covoraşului grena sub tălpiţe paricopitate sau cu perniţe - cavalerii lânii iepuraşului tocmai ce au sfârşit de sărit în armurile lor iepuro de-a stânga şi de-a dreapta copilaşului. Începutul lumii mai înseamnă şi paviana ridicând, în chip de mare doamnă mareşăleasă, laba flocoasă, punând în mişcare diviziile de căluţi de mare. Maurul Neghiniţă şi Statu-Palmă-Barbă-Cot încalecă pe dragonaş şi pe licorniţă, Nietzsche-piticot suie şi el pe mini-behemot, însă nu-şi mână la atac mirabilul trăpaş, ci se apropie de covoraş cu mustăţoi sub nas şi zâmbet sub mustăţoi. Sebastian n-apucă să se mire de mustăceala nietzschuleaţă, că-n jur toate îngheaţă – piciul n-a tras iar din suzetă, însă un solo ultrasonor de trompetă în creierii tuturor se împlântă, de parcă Elohim însuşi cântă blues la saxofonul lui Charlie Parker. Şi inimile fac buzz! în toţi, hipocampi şi piticoţi, Neghiniţă şi Statu-Palmă-Barbă Cot, licorniţă, dragonaş şi mini-behemot, Cami şi Radu şi vecinii din bloc, Pisicâine şi Broscoporc, paviană şi Supra-Omuleţ din Subterană – toate inimile, inima uriaşă a vieţii din blocurile de cartier a îngheţat sub înstelatul cer cu lună neagră ca la eclipsă: inimă, e trâmbiţa din Apocalipsă!

Read more...

Sebastian în vis (37)

Sebastian în vis iese din paradis mai hăbăuc şi fără mustaţă sub năsuc – balabusta-i oploşită sub narinele vulturine ale lui Zarathustra, exaltată şi fericită ca-n al nouălea cer, al cărui eter l-a respirat ultima dată ca muritor copilul cu pampers strălucind orbitor precum faţa lui Moise. Cei doi se privesc îndelung, magul tadjic şi magul nibelung – nimic afară de mustaţă nu-i deosebeşte şi, cum ea se bezmeticeşte de sub un nas sub celălalt, sunt fiecare arhetipul celuilalt. După care dau scurt din cap şi pornesc prin cosmoşi cu mii de Mach, hiperspaţiile se fac iar râu de stele, cu suzeta crenguţă de aur printre ele, căi de mii de ani se fac în tot atâtea attosecunde, încât spaţiutimpul e numai möbiene benzi şi funde. În cele din urmă Sebastian vede planeta de ceramică bleu şi rotundă, smălţuită cu lacrimi undeva-n Carpaţi; o attosecundă, şi sunt în poza panoramică din care-au fost decupaţi; gigantul coboară mâna şi le lipeşte siluetele la loc, în contururile rămase goale ca-n decorurile de iarmaroc. Iar pe tadjicul nou venit îl plasează degetul gigantului aproape lipit de fildeşii elefantului. Lacrimile din ochii lui mami se uscă şi dispar; Sebastian trage din suzetă, lumea începe iar.

Read more...

Sebastian în vis (36)

Sebastian în vis, plecând a ruşinică geana, descoperă hăbăuc că mustăţoaia lui Nietzschulică îi sărise, vicleana, sub năsuc, infiltrând abilă metonimia textilă a gigănţelului purtător în zona fără muritor. Fiinţa stufoasă dârdâie din toate firele, ca de toate groazele ori toate fericirile, Sebastian crede că de poftă de tartă cu jeleu, însă ridicând ochii vede pe Dumnezeu lăsându-se ciuciu-miciu lângă el – piciul simte viitorul păr dârdâind pe căpşorul chel, iar pampersul prezent îmbibându-se la moment de un fel binecunoscut de gel. Sebastianomorfii serafimi şi heruvimi se opresc din cântat şi se pun pe strâmbat nasuri. Fără nazuri, Elohim desface pampersul băieţelului, şterge profi rorschachul căcăţelului, trimite un heruvim mai materno-patern după un tub de Bepanthen, şerveţele umede Nivea şi pampers curat, apoi, după ce a uns bine şi a încheiat, priveşte spre băiat cu noumenalii ochi cereşti şi spune liniştit: „Sebastian, devino ce eşti”. Şi-şi ridică trupul infinit şi dispare. Mustăţoiul se opreşte din dârdâit, după care începe iar – pe locul lui Elohim e un tip bizar, cu trăsături asiate. „Tată, frate, Zarathustra – tu eşti?”. „Nu-i timp de poveşti”, răspunde magul. „Înapoi pe planetă”. Şi trec grăbiţi pragul porţii-suzetă.

Read more...

Sebastian în vis (35)

Sebastian în vis pofteşte să intre pe Nietzschulică, însă piticul mustăceşte a oftică: nu, mersi, te-aştept aici. Aşa încât cosmotrotterul pici intră singur în empireu. După poarta-suzetă, aerul din nesfârşita curte e un jeleu de lumină taborică, plin de serafimi şi heruvimi pe post de fructe, tartă pentru o clipă istorică. O mână uriaşă întinde tarta spre băiat, piciul suflă intimidat în lumânare şi pe dată toate se pun în mişcare, serafimii şi heruvimii ies din tartă cu aceeaşi sexy artă cu care stripperiţele ies din tort şi, ca acţionate de un unic resort, cete de îngeraşi în haine albe de in, toţi cu fălcuţele durdulii ale lui Sebastian pe chipul androgin, se pun pe agitat ramuri de finic în mâinile bucălate şi pe clinchetit pe mai multe voci, toate asexuate: „Osana, prinţ năpârstoc, corpus mysticum bondoc, osana!”. Ruşinat, Sebastian pleacă geana.

Read more...

Sebastian în vis (34)

Sebastian în vis trece cu minimastodontă-ncetineală pragul uşii de fontă, reintră în marea sferă dodecaedrală şi pac!, din nou o iau razna cu viteze de mii de Mach, din nou se fac hiperspaţiile râu de stele, încât se vede suzeta lucind ca o crenguţă de aur printre ele, din nou, cocârjat peste piticot, piticuţul Nietzsche îl fereşte din când în când de pulsari şi stele pitice. Şi-n vreme ce Sebastian se plimbă iar de-a buşile prin univers, cu pampersul jenându-l un pic la mers, se văd ca la derularea-n revers cum se apropie şi-apoi rămân în urmă spuza lui Orion şi Betelgeuza, mintenaş răsare la raport norul lui Oort şi-n secunda doi trec pe lângă Pământ în aşa goană, că Sebastian abia apucă să vadă o lacrimă prinsă-ntr-o geană lucind undeva între Carpaţi. Abia se dumireşte a cui era, şi cei doi fârtaţi au şi ajuns la capăt de cale, la cealaltă margine a sferei dodecaedrale: în faţa lor e o poartă-n formă de suzetă din silicon verde-brotăcel. Nietzschulică trage de inel, suzeta se suceşte ca toate uşile pe ax şi Sebastian intră de-a buşile-n al lumilor climax.

Read more...

Sebastian în vis (33)

Sebastian în vis întoarce privirea hăbăucă spre companionul lui terestru – mustăciosul ducă şi maestru Nietzschuleţ nu dă însă semne să-l fi văzut pe Bau-Baul văicăreţ şi se apropie cu figură decisă de uşa întredeschisă a marii sobe de terracotta care încălzeşte biblioteca Agarttha. Se apleacă şi silabiseşte de pe cotorul lamelar titlurile ultimelor plachete vârâte pe jar, cu glas aşa domolit că piciul abia desluşeşte părţi din cuvântul rostit: ...te-ra-ri-a...e-ri-cit. Mda, se ridică piticul moralist plescăind mulţumit, e bine. Apoi contemplă cu ochi de clasicist rafturile prea pline din biblioteca lui Bau-Bau. În vreme ce geniuleţul mai exclamă câte un wow!, Sebastian aude curând un bebe plângând, şi mii, apoi milioane, miliarde de bebeluşi plâng cu de miliarde de ori aceeaşi vocişoară, ca şi cum tot atâtea miliarde de ace le-ar tatua corpuşoarele pline, ca într-o colonie penitenciară, cu miliarde de doze de vaccine. Însă scrâşnirea dinţişorilor încetează când Nietzschulică decretează brusc: bine, nu-i la el, asta e, mergem sus.

Read more...

Sebastian în vis (32)

Sebastian în vis ajunge la marginea sferei dodecaedrale, Nietzschele-bis-la-scale-miniaturale împinge poarta de fontă masivă – deasupra ei scrie cu unciale: Agarttha – cu aceeaşi vivacitate compulsivă cu care Broscoporcul şi Pisicâinele abia ce-au deschis, cu mâinile paricopitate şi cu perniţe, termopanul bicameralei mănsărdiţe din celălalt capăt de macrocosm, unde Cami şi eu, tati şi mami, suntem singurii, Sebastian, care au întors capul din poza gros-plan şi te privesc până dincolo de lume. Aproape încleiaţi în aerul cu spume de smoală, terranii dau nas în nas cu Bau-Bau – tot numai o sluţeală, tot cu două cranii, tot rânjind. Privirea dublă-i aşa de neagră, că smoala de aer e de argint. Iar prin ochii lui se uită acelaşi ceva ce face negrul privirii verde absint. Pe celălalt tărâm, tati îşi simte pielea albind. Însă rânjetul iazmei se umple de spaimă ca tifonul de sânge – Bau-Bau chiţăie, apoi plânge, hohoteşte de-a binelea, se-mpleticeşte de-a-ndăratelea, cu ochii fixaţi în ai lui Sebastian, şi urlă a jale cât îl ţin coardele vocale negru catran: nu-i la mine, nu-i la mine!

Read more...