Sebastian în vis (48)

Sebastian în vis e iar în căruciorul Peg Pérego, plimbându-se liniştit pe Sub Arini şi reasamblând lumea ca pe un joc Lego. Soarele se plimbă şi el liniştit pe cer, împingând lejer jocul Lego dinspre azi spre mâine şi aruncând pe jos umbre: de Broscoporc, de Pisicâine şi – nu se mai satură Sebastian privind-o – de Sebastian. La un semn, de pe băncile de lemn din scunda tavernă de la „Birtul Radului” se ridică-n amiaza de culoarea jadului o persoană scurtă, cu pernă de grăsime pe burtă, cu halou de mătreaţă fosforică radios ca jeleul de lumină taborică, cu privire halucinată în care, băieţele, recunoşti de îndată hiperspaţiile-râu-de-stele, căile de mii de ani făcute attosecunde, spaţiutimpul tot numai möbiene benzi şi funde. Plus un mustăţoi un micron-doi mai mic decât al magului nibelungo-tadjic. Vorbeşte cadenţat, cu grai de Sibile, profet mecanomorf cu arc: „Au înviat morţii. Nu-i în zadar, copile! Transmite-i asta sinistrului San Marc. Uite, au făcut subscripţie pentru mine – însă banii erau pentru tine”. Ocoleşte căruciorul şi lasă, cu toată discreţia, lângă obrăjorul rubedo o factură: Venezia, Ca’ Sagredo, Presidential Suite, pagato in anticipo una settimana. Şi revine persoana-ngrăşată şi pură lângă tovarăşul ei, alt om cu hiperspaţii-n ochi gata să-ţi dea deochi, în al cărui surâs stavroghiniano-mîşkinian n-ai cum să-l recunoşti pe bunicul, Sebastian.

Read more...

Sebastian în vis (47)

Sebastian în vis simte motoraşul minţii, cittavrti!, ambreindu-se bizar dintr-odată, şi iată că Zarathustra & Nietzschuleţul reapar, potrivindu-se în conturul din poza decupată. Doar Omuleţul rămâne decupat – însă imediat aerul vâscos ca mercurul umple conturul, de nici nu mai zici c-a fost vreun Omuleţ pe aici. Zarathustra trage din suzetă şi, ca atinsă de o baghetă, lumea reîncepe. Neghiniţă încalecă pe licorniţă, Statu-Palmă-Barbă-Cot pe dragonul piticot, Nietzschuleţul pe mini-behemot. Zarathustra lipeşte covoraşul de bloc, face semn să intre către Pisicâine şi Broscoporc, ia copilaşul şi-l dă lui Cami: „Poftim, mami”. După care murmură pe sub suzetă, melancolizat, John Wayne mongolizat tărăgănând pe sub trabuc un ultim sfat înainte de plecare: „Creşti, devino ce eşti!”. Şi se pierd în zare covoraşul, licorniţa, dragonaşul, behemoţelul. Fluturcaii salută băieţelul – îşi întind aripile pentru ultima oară, aprinzând pe cerul de seară constelaţiile de morţi fluorescenţi, şi pleacă-n zbor. În urma lor, ochişorii părtaşi la lumina taborului văd îngerii rămaşi în siajul zborului, veghind cu mâinile-mpreunate fiecare vietate – chiar şi peste firul abia germinat de iarbă se vede îngerul aplecat, şopocăind în barbă: „Creşti, creşti, devino ce eşti!”. Guriţa a zâmbit, ochişorii s-au închis – Sebastian e în vis.

Read more...

Sebastian în vis (46)

Sebastian în vis pufneşte pe sub suzetă când vede cu ce coregrafie de operetă anti-tero îl predau bestiuţele în armuri iepuro pe führeraşul inamic magului tadjic. Omuleţul pare intrat în catatonie când Zarathustra şi Nietzschuleţul rostesc cântat sentinţa, cu polifonie exagerat de elaborată, cu stereo-ironie voit antifonizată: „Din Subterana cu supra-omuleţi ai venit, în Subterana pentru zeuleţi vei ajunge!”. Cantorul tadjic smulge eroului nostru pitic suzeta de aur cu bobiţe de smirnă şi tămâie şi şi-o înfundă sub mustaţa lălâie. După care îl apucă, împreună cu diacul Nietzschuleţ, pe Omuleţ de mâini, trage din suzetă – lumea iar a-ngheţat în stop-cadru, poză-ntr-o gazetă citită de un ochi amuzat de gigant. Conturul tadjico-nibelungo-subteranian e decupat, iar Sebastian, cu motoraşul minţii învârtindu-i-se constant, cittavrti, cittavrti, de acum în căpşor, înţelege că hiperspaţiile s-au făcut râu de stele, cu suzeta din gura lui Zarathustra crenguţă de aur printre ele, căile de mii de ani attosecunde, spaţiutimpul numai möbiene benzi şi funde. Şi parcă-l vede pe Omuleţ îndesând în focul nemistuit cărţi pe al căror cotor înnegrit abia se mai distinge „teraria” şi „ericit”; Bau-Bau urlă răguşit: încă un sac, ai venit?... Un eon-doi cam asta are să-i fie subteranianului soarta în Agarttha. Însă puştiul nu-i mâhnit – ştie că, fără s-o ştie, Omuleţul e aproape fericit.

Read more...

Sebastian în vis (45)

Sebastian în vis face loc pe covoraş – Zarathustra îl plantează pe Omuleţul buclucaş între Broscoporc şi Pisicâine: „Sentinţa lui, mâine! Până atunci, noi la munci, el sub pază”. Se întoarce sfârlează pe călcâie şi se-ndreaptă spre kamarazii pitici, Omuleţul rămâne-ntre armurile iepuro, momâie cu tremurici (Cami îl măsoară pe sub geană, apoi pune la filtru ceai de valeriană). Tadjicul şuşoteşte, ca basketbaliştii la time-out, cu Nietzschulicul, Neghiniţă şi Barbă-Cot; fiecare leader piticot saltă pe-un fluturcal şi, general pe un sfert al armiei pitice, îşi manevrează expert soldaţii şi prizonierii din trupele inamice de căluţi de mare aşa încât să elibereze oraşul de sub infernala ninsoare de izomer Nestlé. Prin urmare, orişicare căluţ de mare ia un pic de pseudo-lăptic în botic, ca să rămână puişorul din el mic (la hipocampi, tăticul poartă-n burtă piticul, iar războinicul e cu atât mai valid, cu cât mai gravid!), se cufundă-n şir indian în Cibinul alb-murdar şi-i urmează cursul spre Olt, Dunăre, mare şi oceanul planetar. Plecat milionul de căluţi, nămeţii-s acum micuţi. Fiece fluturcal mătură cu coadă de păun al morţii praful fatal rămas pe orice stradă ori acoperiş, din faţa scării ori a porţii. Morţii şi viii lucrează cot la cot de piticot, zi de vară până-n seară, încât la apus Sebastian vede de sus, de lângă Omuleţul asudat şi stors, Sibiul strălucind restaurat, etern reîntors!

Read more...

Sebastian în vis (44)

Sebastian în vis strigă degeaba după Pisicâine şi Broscoporc – cine să-l audă, ei tot se întorc spre Omuleţ, cu chipul fleţ şi onest crispat de ciudă, cu pumnul ridicat a protest, de ce adică să fie iertat piticul scelerat. Însă vigilul Nietzschuleţ, haţ, îi prinde pe unul de braţ, pe altul de spata armurii iepuro: „Liniştiţi-vă, judecata nu e gata”. Broscoporcul şi Pisicâinele coboară mâinile, căci magul tadjic într-adevăr îl ceartă pe ex-supra-pitic: „Înviaţii iartă. Dar viii nu pot fi la fel de clemenţi cu cei demenţi precum morţii”. Şi magul zboară cu elefantul-navă-amiral pe deasupra porţii Grădinii Zoo din Dumbravă, ceva mai la deal de cimitirul din care taman ce-au înviat cei drepţi, şi închide paviana Asasina cu pavianii cu mantie, roşii-n fund şi erecţi. Iar elefantul de Siam trage din lac apă pe trompă şi suflă înapoi, ca dintr-o pompă, laptele scos din sânii mamelor din Sibiu şi schimbat din lapte viu în lapte mort. Ca acţionată de-un resort, trompa se lasă iar jos, soarbe alburiul noroi şi-l reciclează mai vâscos. Luminat a giorno de morţii înstelaţi pe aripile de fluturcai, ţarcul pavianilor e un S&M hard regizat de Wong Kar-wai. Înviaţii se pun pe chicotit şi fluierat, Nietzschuleţul acoperă la ochi piciuleţul.

Read more...

Sebastian în vis (43)

Sebastian în vis parcă-parcă l-a îndrăgit iar pe Omuleţ – cât e de pierit, tot încearcă să stea semeţ în faţa idolului tadjic, să nu pară clasicul energumen pitic cu fetiş pentru Marea Istorie. Prăbuşit din glorie, dar cu conformă ţinută militară, purtând chipiul cu hârcă şi svastică de führer la subsuoară, tremură ca o pană (i-ar prinde bine un ceai de valeriană). Vorbeşte cu vocişoară gâtuită, dar clară; deşi îi vine greu, îşi priveşte idolul în ochi mereu. „Dacă existau zei, cum se făcea că eu nu eram zeu? Am vrut să existe măcar un zeuleţ”, articulează pieritul Omuleţ. „Zeuleţ al lumii copile”. Cu asta, basta elocinţa. Magul tace, oftează, dă sentinţa: „Au înviat morţii, e-n zadar, copile – dacă-s porniţi pe tine, nu mai ai zile”. Descalecă pe dată călăreţii, caii Apocalipsei acoperă cerul dimineţii cu aripile grele răsfirate; e noapte iar, şi-n tenebrele eclipsei răsar ca tot atâtea stele miriadele, funebrele holograme pictate de Marele Iconar pe aripile de fluturcai – precum nişte înţelepţi fantomatici maeştri jedi, privind spre bălţatul valtrap pe care stă tadjicul, sufletele moarte dau îngăduitor din cap (printre ele, Sebastian, şi bunicul).

Read more...

Sebastian în vis (42)

Sebastian în vis observă pe Supra-Omuleţ ghemuindu-se ciucit până se face cât un cerculeţ desenat cu marker gălbejit parcă undeva departe, peste vârful Suru, apoi cerculeţul se contrage-ntr-un punctuleţ – totul ca să scape de privirile shivaite ale lui Zarathustra-guru, ţinând gogeamite ashramul sub hipnoză cu vocea nazală şi ternă: „Om minim, reîntoarcerea eternă nu se face cu morală minimă. Dimpotrivă, pentru asta-ţi trebuie timus şi inimă. Supra-Omuleţ, eşti sub-umanizat”. Şi abia ce încetează magul de nazalizat, că poc! contrasul punctuleţ expandează ca bobul de popcorn şi se face la loc Omuleţ, omoplaţii i se zbat un piculeţ, dintre ei se extrage o plastilină umectă care se repede ca o orfelină la mama resurectă spre Sebastian şi, după ce-l îmbrăţişează non-laodiceean, i se difuzează în carne instantă ca lumina-n penumbră. Puştiul constată că, în crepuscul, are iar umbră. Magul tadjic îşi priveşte lung avatarul pitic şi prusificat. Zburând frenetizat de sub nasul oriental sub cel nibelung şi retur, mustăţoiul le revelează alternativ zâmbetul copilăresc, pur.

Read more...

Sebastian în vis (41)

Sebastian în vis rabdă nătăfleţ pe creştet degeţelele transpirate de geniuleţ dezmustăcit ale lui Nietzschuleţ (mustăţoiul s-a culcuşit cerculeţ sub acvilina, ilustra excrescenţă nazală a lui Zarathustra). Cu ochi rotunjori ca toţi hipocampii plutitori şi ca ostaşii armiilor pitice, ba chiar şi ca il pequeno Nietzsche, băieţelul e cu trupuşor-sufleţelul concentrat spre locul geometric în care privirile tuturor s-au intersectat – lotus cu spate drept pe valtrapul elefantului de Siam, cu ochii strânşi şi palmele pe piept, tadjicul e guru în pestriţul ashram. Atâta tăcere încape în noua corabie a nebunilor, că se aud zumzăielile cristaline ale morţilor adunaţi ciorchine, ca ochii în coada păunilor, pe aripile duble de fluturcal. E cel mai mut musical, şi Sebastian simte cum se zburleşte un vârf de degeţel de pufuşor pe căpşorul pân-acum chel, iar în căpşor încep să bâzâie ca, de acum încolo, veşnici tăuni duplicatele ochilor de pe coada fluturcailor păuni, încât piticul e iremediabil melancolizat. Tadjicul sfârşeşte însă de meditat, coboară fiecare palmă pe câte un genunchi flexat, deschide ochii halucinat şi, cu orientală emfază, nazalizează.

Read more...

Sebastian în vis (40)

Sebastian în vis face covoraşul să se zbată ca un ac de busolă demagnetizată, tot rotindu-l haihui dinspre estul vânăt-gălbui spre sudul murg, ca să vadă cum se apropie călăreţii Apocalipsei de cibiniensisul burg. Cei patru cai galopând prin atmosferă sunt acum fiecare cât o dropie lepidopteră, mare larvă tetrapodă între aripi ţesute din hectare de morţi înviaţi – aripi mereu crescătoare, morţii sar disciplinaţi la apel din pământul atins uşurel de câte un vârf de aripă şi se adaugă în pripă la tapiseria barocă închipuită de poporul resurecţional. Aripa stângă de fluturcal murg atinge fierul forjat al porţii cimitirului de lângă Dumbrava Sibiului şi se scurg spre cer morţii, fluviu de făină de oase prin care înoată ca ştiuci lunecoase cranii şi femururi lucioase şi maţe, praful osos se strânge ca pilitura pe magnet şi se face iar os net pe care cresc carne şi sânge instant şi pe aripă se răsfrânge icoana trupului restaurat; printre icoane Sebastian n-are cum să-şi recunoască bunicul spânzurat, însă tati, văzând fluturcalul reflectat în pupila băiatului, recunoaşte în ghicitură întreg chipul tatălui. De groază şi fericire, oasele se fac în tati făină de mălai. Cei patru fluturcai se strâng echidistant în jurul covoraşului. Zarathustra urcă pe elefant, Nietzschuleţul îşi lasă mâna pe creştetul copilaşului.

Read more...

Sebastian în vis (39)

Sebastian în vis se dezmeticeşte cât ai zice peşte, şi o dată cu el se lămureşte şi uriaşa inimă comună – nu, Elohim nu-i Charlie Parker cântând blues lumii sub lună, după cum nici n-a răsunat la vreme de eclipsă trâmbiţa din Apocalipsă – cea care-a făcut inima lumii să buzzuie tam-nesam e trompa elefantului din Siam, mugind extaziat la vederea lui Zarathustra, îngenunchind ca să fie mângâiat de ilustra mână. Magul tadjic şopteşte: „Prietene, milenii au trecut ca nimic de când vânam lei împreună”. După care, cum camera ţâşneşte din trepied şi se roteşte într-un traveling lateral, nimeni nu bagă în seamă cum Supra-Omuleţul se chirceşte şi mai miniatural în şa, mai mult mort decât viu, pentru că atenţia toată e acum focalizată pe cavalerul venind pe cal alburiu dinspre Dealul Dăii. Şi, din întunericul odăii, Cami şi tati simt cum inimile li se resorb iar în cea comună şi înfricoşată – ochiul orb al camerei vede-n stânga o pată roşcată care, deblurată, e un călăreţ cu cal roib galopând nebuneşte peste Turnul Sfatului. Panoramarea circulară se desăvârşeşte – inimii natului i se arată dinspre sud cavalerul murg, iar dinspre Făgăraş cel vânăt-gălbui. Apocalipsa cu figuri, abia încheiată, e reluată.

Read more...