Sebastian în vis (46)

Sebastian în vis pufneşte pe sub suzetă când vede cu ce coregrafie de operetă anti-tero îl predau bestiuţele în armuri iepuro pe führeraşul inamic magului tadjic. Omuleţul pare intrat în catatonie când Zarathustra şi Nietzschuleţul rostesc cântat sentinţa, cu polifonie exagerat de elaborată, cu stereo-ironie voit antifonizată: „Din Subterana cu supra-omuleţi ai venit, în Subterana pentru zeuleţi vei ajunge!”. Cantorul tadjic smulge eroului nostru pitic suzeta de aur cu bobiţe de smirnă şi tămâie şi şi-o înfundă sub mustaţa lălâie. După care îl apucă, împreună cu diacul Nietzschuleţ, pe Omuleţ de mâini, trage din suzetă – lumea iar a-ngheţat în stop-cadru, poză-ntr-o gazetă citită de un ochi amuzat de gigant. Conturul tadjico-nibelungo-subteranian e decupat, iar Sebastian, cu motoraşul minţii învârtindu-i-se constant, cittavrti, cittavrti, de acum în căpşor, înţelege că hiperspaţiile s-au făcut râu de stele, cu suzeta din gura lui Zarathustra crenguţă de aur printre ele, căile de mii de ani attosecunde, spaţiutimpul numai möbiene benzi şi funde. Şi parcă-l vede pe Omuleţ îndesând în focul nemistuit cărţi pe al căror cotor înnegrit abia se mai distinge „teraria” şi „ericit”; Bau-Bau urlă răguşit: încă un sac, ai venit?... Un eon-doi cam asta are să-i fie subteranianului soarta în Agarttha. Însă puştiul nu-i mâhnit – ştie că, fără s-o ştie, Omuleţul e aproape fericit.