Sebastian în vis (48)
Sebastian în vis e iar în căruciorul Peg Pérego, plimbându-se liniştit pe Sub Arini şi reasamblând lumea ca pe un joc Lego. Soarele se plimbă şi el liniştit pe cer, împingând lejer jocul Lego dinspre azi spre mâine şi aruncând pe jos umbre: de Broscoporc, de Pisicâine şi – nu se mai satură Sebastian privind-o – de Sebastian. La un semn, de pe băncile de lemn din scunda tavernă de la „Birtul Radului” se ridică-n amiaza de culoarea jadului o persoană scurtă, cu pernă de grăsime pe burtă, cu halou de mătreaţă fosforică radios ca jeleul de lumină taborică, cu privire halucinată în care, băieţele, recunoşti de îndată hiperspaţiile-râu-de-stele, căile de mii de ani făcute attosecunde, spaţiutimpul tot numai möbiene benzi şi funde. Plus un mustăţoi un micron-doi mai mic decât al magului nibelungo-tadjic. Vorbeşte cadenţat, cu grai de Sibile, profet mecanomorf cu arc: „Au înviat morţii. Nu-i în zadar, copile! Transmite-i asta sinistrului San Marc. Uite, au făcut subscripţie pentru mine – însă banii erau pentru tine”. Ocoleşte căruciorul şi lasă, cu toată discreţia, lângă obrăjorul rubedo o factură: Venezia, Ca’ Sagredo, Presidential Suite, pagato in anticipo una settimana. Şi revine persoana-ngrăşată şi pură lângă tovarăşul ei, alt om cu hiperspaţii-n ochi gata să-ţi dea deochi, în al cărui surâs stavroghiniano-mîşkinian n-ai cum să-l recunoşti pe bunicul, Sebastian.
Antepenultima...
Recunoasterile din poem m-au facut sa ma gindesc la 'El Acercamiento de Almotasim’ - cind o sa recunosc acea scinteie galbena in ochii unui om, o sa stiu ca in ochii lui au ajuns, la capatul unei lungi serii de oglindiri si rasfringeri, sclipirile din ochii cititorilor lui 'Sebastian in vis', reflexe ale riurilor de stele din ochii lui Sebastian, rasfringeri ale privirii halucinate ale 'profetului mecanomorf cu arc', priviri in care stralucesc hiperspatiile din ochii Bunicului lui Sebastian.
(Mi se pare ca povestirea lui Borges poate fi interpretata (si) ca o teorie a propagarii & dispersiei luminii prin intermediul literaturii. Acuma, care o fi indicele de refractie al literaturii? se spune ca depinde de la autor la autor : )
Indicele de refracţie al literaturii? Hm... Hai să ignor frumuseţea problemei şi s-o stric, luând-o "raţional" şi băbeşte: indicele de refracţie al luminii e raportul dintre viteza luminii în vid şi viteza luminii în mediul străbătut. Mutând toată tărăşenia în mediul literaturii, aş vedea lucrurile cam aşa: lumina se mişcă în vid cu viteză maximă, v max, fiindcă acolo nu există nimic care s-o reţină; similar, pentru a atinge v max literatura are nevoie de un mediu al imponderabilelor şi al idealităţii pure - aş zice că e acela al Miturilor şi Metanaraţiunilor. Invers, v min, tinzând spre zero, implică un mediu opac - în cazul literaturii, mediul aşa-numitului grad zero al scriiturii. Mediul v max are desigur indicele de refracţie 1 (e raportul dintre sine şi sine); mediul v min are indicele de refracţie plus infinit.
Prin urmare, între indicele de refracţie cu valoarea etalon 1 al literaturii Miturilor şi plus infinitul zeroliteraturii se joacă totul. Romantismul, spre exemplu, care tinde să instituie Noile Mituri, are un i. de r. tinzând spre unu; avangardele (mai puţin surrealismul şi expresionismul), un i.r. reapropiindu-se de infinit.
Dar Barocul? Dar Realismul? Dar literatura absurdului? Ah, se sparie gândul să se mai joace cu mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le... :)
Toata ziua am calculat la indici de refractie pentru curente si paradigme literare si am impresia, ba chiar certitudinea ca gresesc grav la calcule. Ceea ce nu ma surprinde, fiindca de-abia la anul o sa ajung, sper, la lectia me-te-îl-o. Am vrut sa-i cer ajutorul ministresei stiintelor p(f)isice, dar era la cursuri : )
Asa ca te rog sa ma ierti ca nu pot ajuta la rezolvarea problemei vitezei literaturii prin diferite medii si c-o sa ma mai intreb ceva: ce indice de refractie are literatura ca mediu? Cred ca avem literaturi diferite, cu indici de refractie diferiti - nu toate lasa sa treaca/sa se intrezareasca lumina la fel de usor (unde "lumina" poate fi lumina de la suzeta lui Sebastian, casuta de sus - Cerul - din sotronul lui Cortazar, orice alta licarire care indica o Solutie sau Iesire sau cum i se mai spune). Asa cum ai demonstrat tu, literatura Miturilor si a Metanaratiunilor e cea mai permeabila, zeroliteratura e cea mai opaca.
Lucrurile se complica ingrozitor cind ma gindesc la cazuri particulare: literatura lui Mircea Eliade, desi alimentata din mituri, mi se pare destul de opaca. Literatura lui Mircea Cartarescu, obsedata de iesiri, e (evident) orbitoare. Unele poeme de Emil Brumaru ajung sa se confunde cu lumina (deloc surprinzator, povesteste cit de mult il preocupa problema luminii care cadea pe un zid, de pilda).
Nu stiu exact ce vreau sa spun, imi pare rau. Ma duc sa mai invat la mi-ţi-i : )
Am impresia că ne încurcăm amândoi la calcule pentru că e nevoie de matematici superioare ale literaturii ca să rezolvăm problema asta a ficţiunii corpuscular-ondulatorie. Şi încă nu s-au născut, probabil, Newton-Leibnizii calculului infintezimal, apostolii analizei matematice a literarităţii.
Aşa că ne dă cu virgule şi cu perioade acolo unde simţim instinctiv că lucrurile sunt nete, fără rest. Ca la Eliade, de pildă - unde miturile, în loc să asigure portanţă ficţiunii, sunt, dimpotrivă, un lest - dar asta numai pentru că Eliade însuşi dispreţuia literatura-ca-literatură şi teoretiza despre literatură ca adjuvant al mitului, fără interes în sine. Plecând de la axioma asta ajungea să spună despre "Divina Comedie" torquemadisme precum: "Acest magnific poem era citit şi iubit numai ca o operă de artă. Un asemenea punct de vedere însă e greşit". Sau, într-o pagină de jurnal din 1952, rade "Zgomotul şi furia", "cartea cea mai puţin reuşită a americanului", după părerea lui, şi i-i contrapune lui Faulkner romancierul pe... Thornton Wilder şi Graham Greene: "Marea lecţie a câtorva scriitori anglo-saxoni (Thornton Wilder, Faulkner în nuvele, dar şi Graham Greene) reabilitând naraţiunea directă, arătând câtă metafizică şi teologie poate dezvălui naraţiunea ca atare – nu comentariile sau analizele autorului". Bineînţeles că naşa Artă şi-a luat revanşa pentru asemenea fronturi! :)
Însă m-am luat cu vorba - nu cazul particular al lui Eliade contează, ci situaţia de fapt - suntem un soi de presocratici ai adevărului ficţiunii: avem intuiţiile adevărate, n-avem aparatul tehnic exact care să le probeze. Mă tem că, până să apară tehnicienii, va trebui să ne mulţumim cu infiniturile mici ale perioadelor. Ba chiar, ştiind ce barbari pot fi tehnicienii, poate că ar fi mai bine să ne lipsim de exactitatea lor şi să rămânem cu aproximările - imprecise, dar infinite...
Trimiteți un comentariu